E.T.-te la ei

Motto: Îmbârligate sunt căile Cosmosului

Astăzi vom aborda o ştire mai nepământeană. Dumitru Prunariu declară că el crede în existenţa OZN-urilor, deşi nu s-a întâlnit personal cu asemenea maşinării. Mai spune că în perioada Războiului Rece foarte multe dovezi au fost ascunse de ochii şi urechile opiniei publice. Asta, probabil, ca să nu vină ruşii, respectiv americanii, să şi le ceară înapoi.

Marele astronaut ajunge şi la România şi aminteşte de un caz de apariţie a unor OZN-uri înregistrat înainte de 1989 la baza de la Mihail Kogălniceanu. Nu se specifică anul, dar devin suspicios, abia acum începând să găsesc nişte explicaţii în legătură cu anumite caracteristici fizice personale. Dat fiind faptul că lucrurile s-au întâmplat foarte aproape de locul în care m-am născut, o să o mai întreb pe mama.

Obiectele cu pricina erau în număr de nouă şi se deplasau cu 6000 km/h. Stau şi mă întreb dacă la data aceea armata română era dotată cu radare suficient de sofisticate ca măcar să miroasă că a trecut ceva la viteza asta. Evident, s-a tras concluzia că nu puteau fi avioane sau rachete, aşa că, logic, erau OZN-uri.

În final, Dumitru Prunariu nu exclude varianta ca planeta noastră să fie monitorizată de civilizaţii extraterestre. Aici revin la treaba cu câinii, problema fiind destul de ambiguă şi pentru alieni, din moment ce o analizează atât de intens. Aşa că duceţi-vă repede la târg, magazin sau pe stradă şi luaţi-vă câine, că nu se ştie când se supără ăia mici şi verzi şi hotărăsc să atace Pământul.

Mortuarest

Celor cărora le era dor de Vlăduţ le aduc la cunoştinţă că e bine sănătos în arest. Pentru că nu a adus prejudicii clienţilor e-bay, ci doar angajaţilor, avocatul a considerat că vina aparţine companiei, care “trebuia să îşi îmbunătăţească sistemul de securitate”.

Pe de altă parte, Marele Hacker a spus: “Am intrat în sistem ca să arăt că pot”. Pentru cei care nu sunt adepţii sloganului “dacă poţi, vrei”, iată infirmarea.

Judecătorii nu s-au lăsat păcăliţi şi l-au mai lăsat pe Vlăduţ să vină cu o scuză mai bună şi pe avocat să adopte o apărare mai eficace în contrapartidă cu cei 15 ani puşi la bătaie de Codul Penal.

De asemenea, am aflat cum l-au prins de fapt “p-ăsta micu’”. Cică ar fi încercat să le vândă celor de la e-bay chiar softul cu care i-a golit de cele două milioane de coco. Asta o fi învăţat-o din filmele americane, unde maleficul, înainte de a-i omorî pe toţi, îşi expune planul diabolic, dându-se astfel de gol.

Pe mine, în toată povestea cu Vlăduţ, mă miră că nu a primit nicio ofertă de la FBI sau alte servicii secrete americane, cum se întâmplă, de obicei, cu astfel de băieţi care duc mai departe vestea despre inteligenţa deosebită a românilor.

No ticket, no bine

Azi a venit rândul RATB-ului să fie pus la zid, omorât prin împuşcare şi apoi schingiuit (da, ştiu!).

În tramvaiul despre care v-am spus că nu cunoaşte atingerea controlorilor, azi au apărut, aţi ghicit, controlorii. Nu că nu i-aş fi văzut din timp, urcând la aceeaşi staţie ca şi mine. Toţi cei care s-au urcat la respectiva oprire au speriat compostoarele, acestea nemaiavând atâta treabă de luni de zile. Această acţiune în masă a dus la o alta, lumea deja călătoare realizând despre ce e vorba.

Un tânăr aleargă după angajaţii RATB, lăudându-se că e prima oară când compostează bilet, nedorind să rămână cu amintirea că a fost fraier. Posesori de abonamente nevizate la aparat sunt atenţionaţi de controlori. Călători clandestini sunt lăsaţi în pace, deşi arată mult mai firav decât RATB-iştii. Cu alte cuvinte, s-au plimbat prin tot tramvaiul doar pentru a mai viza o treabă bine făcută.

După ce au coborât, cei patru înjurau de mama focului că nu au prins pe nimeni. Probabil se refereau la altceva, din moment ce aproape jumătate din călători nu aveau nici bilet, nici abonament, iar un sfert nu-şi vizaseră abonamentul.

Veţi întreba ce am cu RATB-ul, din moment ce nu aplică amenzi. Din nou dau vina pe meleagurile copilăriei, unde biletul compostat trebuie să prezinte 3(trei) găuri. Nu două şi în niciun caz patru. Cei prinşi fără obiect în regulă sunt legitimaţi sau duşi la cap de linie, unde în prezenţa poliţistului vor spune şi laptele pe care l-au supt de la taţii lor. Scapă doar cei care aparţin unei anumite minorităţi, cu care nu am nimic personal.

Consider că, din moment ce plătesc nişte indivizi şi individe ca să aplice amenzi, aceştia ar cam trebui să şi aplice. Altfel, să îi dea afară pe toţi şi să ieftinească biletele, urmând ca RATB-ul să aibă încredere că toţi călătorii umblă regulamentar.

Urmează momentul aşteptat de toată lumea, şi anume premierea Regiei, care aparţine direct de Primăria Bucureşti, fiindu-mi astfel mult mai uşor să mă desfăşor.

Băga-mi-aş banii la CEC, să îi pup creierul cu ajutorul microscopului şefului de la RATB, să calce nevastă-sa pe bec în timp ce el dă în gropi, dar să moară cine a îndrăznit să îl facă prost, urmând a oferi o coroană de flori la înmormântarea mamei sale.

Pauza de ne-gândire

Motto: Errare humanum est

Cercetătorii au descoperit că, înainte de a lua o decizie greşită, creierul face o pauză de 30 de secunde. Fiind foarte obosit, acesta îşi ia un răgaz de odihnă, fără ca celelalte componente ale corpului uman să poate face ceva pentru a preveni sau împiedica acest lucru.

Trag de aici concluzia că unii oameni au un creier foarte leneş. Aici i-aş nominaliza pe şoferii care reuşesc să încalce toate regulile de circulaţie într-un timp foarte scurt. Sau pe fotbaliştii din Liga I care dau trei pase greşite din două atingeri ale balonului.

Nu pot, evident, să mă autoexclud din această categorie. O să las modestia la o parte şi o să mă laud că atunci când iau o decizie greşită, aceasta este urmată, întocmai cutremurelor de magnitudini mari, de un lung şir de replici.

Închei, povestindu-vă ce a păţit cineva într-o dimineaţă, în timp ce creierul său era la iarbă verde. Realizând că o ceaşcă se îndrepta spre podea, urmând a intra în coliziune cu covorul sub incidenţa unghiului drept (ceaşca nu ar fi păţit nimic în urma acestui impact), omul nostru decide să îi arate bietului obiect de porţelan cine e Hagi în casă, proiectându-l, cu ajutorul ristului piciorului stâng, fix în perete. Desigur, putem să lăudăm reflexele rar întâlnite ale fotbalistului ratat. Dar, cum des li se spune practicanţilor acesti sport, “unde nu-i cap, vai de picioare!”

Concluzia ce poate fi trasă este una singură: asemeni lui Garcea, nu vă obosiţi creierul, pentru că atunci când veţi avea nevoie de el acesta va fi foarte obosit, neputând lua decât decizii eronate.

Budućnost Podgoria

Motto: Dacă-i copil să tragă, dacă-i cal să citească, dacă-i popă să joace

Se pare că am o afinitate pentru Guvernul României, astăzi urmând a vorbi despre un alt ministru, cel al Educaţiei. Cristian Adomniţei şi-a făcut propriul bilanţ la împlinirea unui an de activitate la cârma viitorului patriei. Dânsul se laudă cu creşterea salariilor profesorilor, dar mai ales cu investiţiile făcute de ministerul său.

De asemenea apreciază că “ultimii ani au fost cei mai buni ani pentru şcoala românească”. La ce s-o referi? Probabil la faptul că s-au cumpărat calculatoare, s-au oferit corn şi lapte sau că s-au cumpărat microbuze pentru naveta celor care locuiesc departe de şcoală. Toate – chestii ok. Dar, până la urmă, care este scopul principal al sistemului de învăţământ? Să dispună de condiţii sau să educe odraslele patriei? Acum 10 ani nu erau nici calculatoare şi nici coarne, dar profesorii erau mult mai bine pregătiţi şi mai interesaţi de meseria lor, în timp ce elevii erau mai cuprinşi de carte.

Poate domnul ministru se laudă cu toate reformele din sistem. Precizez că le-am primit pe toate în primă audiţie, făcând parte dintr-o generaţie ratată din acest punct de vedere. Trecând prin examenul de Capacitate şi admiterea la liceu (singura generaţie care a suportat un asemenea combo), fiind martorul introducerii manualelor alternative (irosind banii de manuale ai colegilor la biliard alături de fratele Feather), apoi prin Bacul grilă (de asemenea singura generaţie) şi în final prin admiterea la facultate pe baza mediei din liceu, pot spune că mă mir că sunt în stare să leg două propoziţii. Ţin să precizez că nici cînd am aflat că fac parte din ultima generaţie de studenţi de patru ani nu am apucat să mă bucur prea tare, constatând că totuşi suntem o generaţie aparte, aplicându-se alte reguli.

Probabil, puţini ştiu că, în urma unui studiu al Uniunii Europene, s-a constatat că doar elevii bulgari sunt mai slab pregătiţi decât cei români. Deşi vremea medaliilor pe la Olimpiadele şcoalre internaţionale nu a apus încă, nu trebuie să extrapolăm aceste rezultate asupra întregului sistem.

Reamintind că aici vorbesc despre mediul preuniversitar, consider că vinovată este în primul rând societatea, profesorii alegând această meserie în lipsa altei ocupaţii, nefiind astfel aproape deloc implicaţi în activitatea pentru care sunt plătiţi. Asta nu înseamnă că scuz cadrele didactice care, indiferent de împrejurări, sunt cele care îşi hotărăsc soarta în câmpul muncii.

O altă problemă, pe care văd că nimeni nu o aduce în discuţie, este cea a părinţilor. Nu sunt vinovaţi cei care, din cauza programului încărcat, nu prea au timp de copii, ci mai ales cei care încurajează o atitudine sfidătoare la adresa şcolii. La televizor sunt prezentate ştiri cu elevi bătându-se între ei sau cu profesori, profesori pipăind eleve, dar sunt omise cele în care părinţi agresează, verbal sau fizic, cadre didactice pe motiv că au dat o notă mică “celui mic”.

Cred că această problemă va putea dispărea doar când sistemul va înceta să mai perceapă elevii ca nişte copii fără drepturi, personalitate şi autoritate.