Creez, deci cred

Ce îi face pe oameni să îşi exprime gândurile celor din jur? Ce îi determină să se apuce să scrie un articol într-un ziar, o poezie fiinţei iubite, o poveste pentru copii sau un roman necunoscuţilor din afara gândirii lor? Unii o fac din plăcere, alţii pentru că nu ştiu să facă altceva, iar alţii pentru bani. În majoritatea cazurilor toate trei. Dar indiferent de motiv, toţi aceşti oameni care decid să îi lase pe ceilalţi să fie părtaşi la creaţia lor, la modul lor de a vedea lumea şi de a reacţiona la obstacolele impuse de ea, au nevoie de o muză. Este imposibil să creezi orice fără să ai o inspiraţie sau măcar să ştii ce vrei să realizezi. Pentru că ceea ce omul produce cu forţele sale este de neegalat de vreo altă maşinărie. Iar frumuseţea acestui rezultat vine din tăria cu care autorul crede în muza sa, depinde de gradul în care el se poate lăsa în mâinile ei, fără a pune apoi la îndoială calitatea creaţiei. Pentru că atunci când crezi în ceva, nu mai contează nimic altceva pe lume în afară de opera căreia îi dai naştere. Muza poate lua diverse forme. Pentru unii ea poate fi o persoană, pentru alţii o stare de spirit ori un concept. Cât de abstracte, reale sau imaginare sunt acestea nu contează câtuşi de puţin. Dar ce se întâmplă când, printr-o crudă decizie a sorţii, inspiraţia dispare? Cînd orice ai face nu o mai găseşti… Omul poate trece la măsuri extreme aflat în imposibilitatea de a crea. Alţii însă continuă să creeze chiar în absenţa unei muze, dând naştere unor opere şi mai frumoase. Ei trag astfel concluzia că nu este nevoie decât de talent pentru a crea. Cât de mult se înşală! Căci muza care călăuzeşte mâna lipsită de talent dă naştere unor opere mult mai frumoase, originale şi inestimabile decât talentul fără orizont.