Budućnost Podgoria
Scris de BY pe luni, 21 aprilie 2008
Motto: Dacă-i copil să tragă, dacă-i cal să citească, dacă-i popă să joace
Se pare că am o afinitate pentru Guvernul României, astăzi urmând a vorbi despre un alt ministru, cel al Educaţiei. Cristian Adomniţei şi-a făcut propriul bilanţ la împlinirea unui an de activitate la cârma viitorului patriei. Dânsul se laudă cu creşterea salariilor profesorilor, dar mai ales cu investiţiile făcute de ministerul său.
De asemenea apreciază că “ultimii ani au fost cei mai buni ani pentru şcoala românească”. La ce s-o referi? Probabil la faptul că s-au cumpărat calculatoare, s-au oferit corn şi lapte sau că s-au cumpărat microbuze pentru naveta celor care locuiesc departe de şcoală. Toate – chestii ok. Dar, până la urmă, care este scopul principal al sistemului de învăţământ? Să dispună de condiţii sau să educe odraslele patriei? Acum 10 ani nu erau nici calculatoare şi nici coarne, dar profesorii erau mult mai bine pregătiţi şi mai interesaţi de meseria lor, în timp ce elevii erau mai cuprinşi de carte.
Poate domnul ministru se laudă cu toate reformele din sistem. Precizez că le-am primit pe toate în primă audiţie, făcând parte dintr-o generaţie ratată din acest punct de vedere. Trecând prin examenul de Capacitate şi admiterea la liceu (singura generaţie care a suportat un asemenea combo), fiind martorul introducerii manualelor alternative (irosind banii de manuale ai colegilor la biliard alături de fratele Feather), apoi prin Bacul grilă (de asemenea singura generaţie) şi în final prin admiterea la facultate pe baza mediei din liceu, pot spune că mă mir că sunt în stare să leg două propoziţii. Ţin să precizez că nici cînd am aflat că fac parte din ultima generaţie de studenţi de patru ani nu am apucat să mă bucur prea tare, constatând că totuşi suntem o generaţie aparte, aplicându-se alte reguli.
Probabil, puţini ştiu că, în urma unui studiu al Uniunii Europene, s-a constatat că doar elevii bulgari sunt mai slab pregătiţi decât cei români. Deşi vremea medaliilor pe la Olimpiadele şcoalre internaţionale nu a apus încă, nu trebuie să extrapolăm aceste rezultate asupra întregului sistem.
Reamintind că aici vorbesc despre mediul preuniversitar, consider că vinovată este în primul rând societatea, profesorii alegând această meserie în lipsa altei ocupaţii, nefiind astfel aproape deloc implicaţi în activitatea pentru care sunt plătiţi. Asta nu înseamnă că scuz cadrele didactice care, indiferent de împrejurări, sunt cele care îşi hotărăsc soarta în câmpul muncii.
O altă problemă, pe care văd că nimeni nu o aduce în discuţie, este cea a părinţilor. Nu sunt vinovaţi cei care, din cauza programului încărcat, nu prea au timp de copii, ci mai ales cei care încurajează o atitudine sfidătoare la adresa şcolii. La televizor sunt prezentate ştiri cu elevi bătându-se între ei sau cu profesori, profesori pipăind eleve, dar sunt omise cele în care părinţi agresează, verbal sau fizic, cadre didactice pe motiv că au dat o notă mică “celui mic”.
Cred că această problemă va putea dispărea doar când sistemul va înceta să mai perceapă elevii ca nişte copii fără drepturi, personalitate şi autoritate.
